Mulțumesc pentru totdeauna
Altele

Mulțumesc pentru totdeauna

În vara anului 2017, prin luna august mai exact, vă încântam cu câteva poze pe contul de Instagram de la Nisipurile de Aur din Bulgaria, apoi de pe meleagurile litoralului românesc, Costinești. O vară superbă, plină de evenimente frumoase și o vacanță bine meritată. Am ales cu iubitul meu să mergem pentru prima dată pe litoralul bulgăresc, la Nisipurile de Aur. Apoi pentru 3 zile am revenit în țară și ne-am bucurat de nebunia din Costinești. Nimic nu era stabilit cu strictețe. Am plecat cu două mașini, fiind 7 persoane, iar alte două trebuia să ni se alăture la Costinești. Singura regulă stabilită a fost să ne relaxăm, să ne distrăm și să profităm la maxim de acele zile.

Te întrebi cum de îți povestesc de abea acum despre vacanța mea? De nenumărate ori am zis că trebuie să scriu despre asta, dar mereu am făcut un pas înapoi. Acum, cu un imbold din partea celor de la Borealy, am prins curaj. Am prins curaj să vă povestesc despre vacanță, despre un om minunat, un iubit extraordinar și despre motivul meu pentru care am dat deoparte bloggingul pentru un timp.

Totul a decurs perfect, ne-am distrat o săptămână, dar din păcate încet-încet trebuia să o luăm spre casă. Prietenii din cealaltă mașină au plecat duminică seara, iar luni dimineața am urcat și noi în mașină cu destinația Vest. Deși toți aveam bilete dus, se pare că cele de întors nu erau același număr. Nici drumul nu a fost atât de lin precum premeditam noi.

21 august 2017. În jurul orei 12?! Autostrada Constanța-București, cunoscută ca Autostrada soarelui, km 104. Fix. O aglomerație de nedescris, chiar și pe banda a doua, ceea pe care noi ne aflam. Șoferul a frânat brusc, mașina a început să alunece și a lovit bordura din mijloc, cea care desparte sensurile de mers. În fața noastră erau alte 2 mașini care au oprit aproape instantaneu și din cauza cărora noi eram obligați să frânăm. Iar din spate o mașină albă care țintea exact în mine. Negru.

Agitație. Vocea iubitului meu aproape că nu o recunoșteam. Am strigat să mă scoată cineva. Toți credeau că vreau afară din mașină. Nu mă durea nimic. Dar panica a pus stăpânire pe mine. Voiam ca cineva să mă scoată din acel coșmar. Apoi cineva mi-a pus un guler, iar doi bărbați de la descarcerare m-au scos afară și m-au dus la ambulanță. Nu cred că durase mai mult de 5 minute. Nu știu. Am auzit că toți vorbeau de un elicopter Smurd care să ducă o victimă la București. M-am panicat. Am derulat repede tot ce s-a întâmplat ca să îmi dau seama dacă l-am văzut pe prietenul meu. Totul era sub control. Ceilalți urmau să fie duși la cel mai apropiat spital pentru un control. Elicopterul era scurtătura mea spre un concediu prelungit la București.

Mai multe detalii poate vă povestesc altădată. E greu. Am vorbit mereu deschis cu toată lumea – cunoscuți și necunoscuți – despre tot ce a urmat. Dar când vine vorba de a așterne pe „hârtie” experiența, totul devine mai greu, mai apăsător. Parcă mă obligă să conștientizez că totul a fost real și nu doar un vis trecător.

Sursă: Photo by Engin Akyurt from Pexels

Diagnostic: accident rutier, pasager spate. Traumatism vertebral lombar cu fractur-luxație bilaterală L1-L2, fractură tibie picior drept, fractură-luxație subastragaliană glezna stângă deschisă, edem picior stâng.
Traducere: vertebrele L1-L2 încălecate și fracturate, tibie picior drept ruptă în jumătete și osul gleznei stângi ieșit afară și răsucit. Atât!
Desfășurarea pe scurt: operație 7 ore, reanimare la secția de politraumatisme 1 zi, operație coloană și reconstrucție picioare, alte 6 zile reanimare, operație de reconstrucție picioare, 2 săptămâni salon, acasă, spital, acasă, spital, acasă. Repaos. Recuperare. 8 luni de concediu medical.

În tot timpul acesta am avut 3 oameni dragi sufletului meu alături de mine: mama, tata și iubitul meu. El a fost îngerul care a avut grijă de mine din prima secundă. Din primul moment de după impact. S-a asigurat că respir, că trăiesc și că urmează să primesc cele mai bune îngrijiri. A plecat din spital pe propria răspundere de abea ținându-se pe picioare și m-a căutat în București, la Floreasca. Cu el lângă mine știam că nu trebuie să îmi fac griji de nimic și că sunt în siguranță. Indiferent de cum se încheie povestea.

Acesta e primul meu articol în care am impresia că nu sunt tocmai coerentă. Mă iertați. Îmi e greu. Nu din cauza celor întâmplate. Ci datorită faptului că nu știu cum să mulțumesc pentru absolut tot ce a putut să facă pentru mine. Atât în clipele acelea grele, cât și în toți cei aproape 5 ani de când suntem alături unul de celălalt, ne iubim, ne respectăm și ne sprijinim reciproc.

Ziua de 21 august rămâne întipărită adânc în sufletele noastre. Un moment greu din viață, dar pe care l-am depășit cu multă răbdare și cel mai important, cu multă iubire. Anul acesta aș alege să îi mulțumesc nu doar prin vorbe, ci și print-un cadou pentru el pe care să-l ofer cu ocazia aniversării relației noastre: două inimi albastre – butoni pentru cămașă. Să îi poarte mereu cu el. Albaștrii ca ochii lui, culoarea lui preferată, reprezentând inima mea. Pentru că îl iubesc și îi mulțumesc din suflet că îmi este mereu alături.

Și un mesaj special pentru el:
Mulțumesc pentru totdeauna!

Articol scris pentru Spring SuperBlog 2019.

%d blogeri au apreciat: