Printre amintiri cu bicicleta

Astăzi alergăm printre amintiri, călătorim în timp și ne aducem cu drag aminte de copilărie. La îndemnul celor de la SuperBlog, provocarea zilei este de a aduce în fața voastră confesiuni. Ce fel de confesiuni? Cu siguranță nu sunt la fel de îndrăzneață ca Bogdan. Eu maxim pot așterne niște amintiri din copilărie despre care sincer, nu prea am spus nici părinților (dar veți vedea de ce). Vă întrebați despre ce e vorba? Bogdan Dărădan este un jurnalist, pasionat de scris, teatru și actorie, pe care e posibil să-l fi întâlnit pe blogul lui PresaÎnBlugi.com. Acesta îți lansează cartea Confesiuni: Atracții Interzise cu sprijinul celor de la Editura Cassius Books. O carte cu confesiuni mai picante. Eu merg pe ceva mai ușor azi. Mai exact, pe bicicletă printre amintiri.

Merg pe bicicletă de când mă știu. Nu țin minte exact dacă prima dată am învățat să merg pe picioare, ori pe biciletă. Totuși, mama mă asigură că am mers pe picioare. Să îi dăm crezare.

O experiență vastă într-un domeniu presupune și multe amintiri legate de acesta și la fel de multe pățanii. Cam toate se leagă de anii copilăriei. Iar acum cum scriu, îmi vin tot mai multe amintiri în minte. Uite, de asta iubesc să scriu la SuperBlog. Are darul acesta de a-mi pune rotițele în mișcare. De a-mi reactiva o mulțime de amintiri. Și cel mai important, are darul de a mă face să le aștern negru pe alb. Dar gata! Hai să luăm bicicleta și să dăm o tură printre amintiri.

Fotografie de la Rajesh S Balouria – Pexels

La furat de pere

Aveam vreo 8-9 ani când, într-o zi frumoasă de la începutul toamnei ne-am strâns mai mulți colegi de la școală acasă la o colegă. Am alergat, ne-am jucat, totul roz și frumos. Totul până a început să mai scadă din energie și am început să ne gândim mai mult la umplerea stomacului, decât la joacă. La câteva case locuia o pereche mai în vărstă, cam din generația bunicilor noștri. Știam că nu prea ies ei pe stradă. Iar în fața casei avea o mulțime de pomi fructiferi, printre care un păr (pom fructifer) superb. Ne-am gândit că oricum sunt pere pe jos nestrânse, nu prea are cine să ne tragă la răspundere și mergem și noi să luăm 2-3, oricum nici nu se vede din pomul acela enorm.

Surpriză?! Pomul era în fața geamului, iar la geam bătrănelul. Nu a strigat, a ieșit încet până la poartă cu ceva nuia în mână și direct pe noi. Am fugit cât ne-au ținut picioarele. Problema mea era că picioarele m-au ținut bine, dar bicicleta mea a rămas acolo. Un fel de gatanție la nenea. Și mă aștepta exact lângă ea. Și nuiaua.

Am crezut că mă bag în pământ. De rușine?! De frică?! Nu știam ce e mai rău. Că nu am bicicleta sau că, dacă merg acasă fără ea, trebuie să recunosc de ce nu o am. Am făcut un plan cu prietenii, ei au mai încercat să-i distragă atenția moșului, în timp ce eu m-am tărât prin șanț și printre buruieni, ca să ajung cât mai aproape, în liniște. Apoi am țășnit din tufișuri, am înșfăcat bicicleta și am alergat cât am putut, cu moșul după mine.

Colega locuia în partea dreaptă, iar noi am luat-o în stânga. Nu cunoșteam zona deloc. Era prima dată când treceam pe acolo. Am zis să mergem de-a roata, poate reușim să dăm de stradă cunoscută. Eram atât de naivi. Eram copii. Nu știam pe atunci că toate străzile din orașul nostru sunt drepte, nu ai cum să te pierzi. Am fost siguri că ne-am rătăcit, iar afară deja se întuneca. Spaima că ne-am pierdut cred că a fost pedeapsa noastră pentru perele furate. Pentru că a fost singura dată când am mers la furat de fructe.

Fotografie de la Mohamed Ishaq Villan – Pexels

Escapadă direct în șanț

Ziceți voi dacă nu am eu ceva cu șanțurile astea. Dar povestea s-a petrecut mai devreme decât cea cu furatul perelor. Cred. Ideea e că îmi aduc destul de vag împrejurările. Știu că eram foarte mică, banuiesc că aș fi fost ori ultimul an la grădiniță, ori primii ani de școală. Asta și după anturaj. Ideea e că am fost cu o gașcă de copii mai mari decât mine cu 2-3 ani. Am ieșit la o plimbare cu bicicletele prin zona în care locuiam. Fetele cu care era stăteau la următorul colț de stradă. M-au lăsat părinții cu ele pentru că ne cunoșteam super bine și cu părinții lor, erau mai măricele și se presupunea că au grijă de mine. Doar că ele cunoșteau drumul spre niște blocuri, înainte de care era o fabrică veche părăsită și în fața fabricii două șanțuri. Unul care trecea prin curtea fabricii, care vine de departe și este mereu plin cu apă, în anii aceia și cu pești. Și încă unul, exact paralel cu drumul și trotuarul spre blocuri. Pentru vărsta și experiența mea, trotuarul acela îngust mi se părea o provocare suuuper. Doar că la un moment dat m-am panicat și am tras de ghidon direct în șanț. Spre norocul meu, cel fără apă. Toți din gașcă s-au oprit să mă scoată de acolo și să vadă dacă sunt teafără. Am ieșit cu bine, cu tot cu bicicletă, poate vreo 2-3 julituri, despre care nu am recunoscut niciodată. Fără nici o vorbă, toți am întors bicicletele și direct către casă. Nu am spus părinților mei nici până în ziua de azi. Sigur aveam vreo interdicție. Așa mi-am suportat juliturile în liniște și în libertate deplină.

Atenție! Ciclismul provoacă foame

Tot prin clasele primare, bunicul era cel care mergea să cumpere pâine de la brutărie de la capătul orașului. Sunt vreo 2 kilometri buni de acasă până acolo. Până când au văzut ai mei că mereu ascult de ei (uitați de poveștile de dinainte; în general, chiar eram super ascultătoare și mereu le spunea părinților adevărul; aproape, aproape mereu), că merg până la magazin la cumpărături și mă descurc super bine. Și au zis să mă învețe bunicul să merg și singură la brutărie. Am mers de câteva ori împreună, apoi m-au lăsat să merg cu o fată mai mare cu 3 ani, fata unor cunoștințe apropiate. A trebui să luăm o pâine mică, rotundă, de 1 kg și o pâine mare, tot rotundă, de 2 kg.

La brutărie nu mergea treaba așa simplu. Ajungeai acolo mai devreme cu 30-60 de minute, ca să prinzi loc în față. Altfel, riscai să te întorci fără pâine. Și să merge din nou peste câteva ore, când mai scoteau o tură. Dacă mai scoteau o tură de pâine. Și am stat frumușel noi două la rând, minute în șir. Rupte de foame. Într-un sfârșit am ajuns la rând, eu mi-am luat ,,comanda” mea de pâine, iar fata a luat ce i-au cerut părinții ei. Am urcat pe biciclete și am dat să ne întoarcem acasă la bunicii mei. Doar că 1 kg de pâine în stânga, 2 kg în drepta, nu m-ai mergeam deloc drept. Și tot drumul trebuia să venit pe trotuarul de lângă case, destul de îngust. Și mă tot împiedicam de plase. Așa că, prietena fiind mai mare, mi-a propus să mergem pe jos, pe lângă biciclete, ca să pot ajunge și eu teafără acasă. Zis și făcut. Ne-am dat jos și lipa-lipa, frumos, în șir indian, câtre casă. Dar pâinea aceea, proaspăt scoasă din cuptor, aburindă, atât de bine mirosea. Efectiv a rămas mirosul pe care și acum pot să mi-l amintesc cu exactitate. Și am zis că rupem puțin din coajă, că oricum îl ducem acasă. Și am tot rupt. Și am rupt. Și am ajuns acasă cu toată pâine fără coaja de deasupra. Acasă la bunicul, locuia și mama lui, respectiv străbunica, o femeie tare sobră. Am crezut că face infarct când a văzut în ce hal arăta pâinea. Evident, cu părinții mei mi-am permis și mereu glumeam cu ei că o fi fost vreun șoricel de a lăsat așa gaură. Dar cu străbunici, uneori nu e atât de simplu.

Și sinceră să fiu, amintirea asta cu pâinea proaspăt scoasă din cuptor îmi lipsește cel mai mult. Efectiv mi-am amintit de gustul acela, de miros, de tot. Și de abea acum fac legătura de ce îmi place atât de mult ca atunci când trec prin Pecica, orașul de alături, să trec pe la brutărie și să iau o pâine proaspătă. Și să mănânc coaja încă aburindă. Pentru că mă leagă de copilul din mine, de o mulțime de amintiri. De copilărie.

Atât din confesiunile mele pe ziua de azi. Vă invit să le descoperiți și pe cele ale lui Bogdan Dărăban. Acelea se anunță puțin mai picante. Ale mele au fost doar nostalgice, cu gust pe pere dulci și miros de pâine proaspătă.